Acum te poti abona la articole

Adauga Email-ul
Touch ME slider for IOS, Android and Desktop.
Hardware accelerated using CSS3 for supported iOS
and enjoy the Amazing Slide Experience.
20 Mar 2016
Ruxandra Ionita - Blog personal
Despre mine, despre noi,
despre viata si familie, in general.
12 Aug 16
Flexible Display providing efficient compatibility.
Hardware accelerated using CSS3 for supported iOS
and enjoy the Amazing Slide Experience.
20 Mar 2016
Customize it to the deepist according to the needs.
Hardware accelerated using CSS3 for supported iOS
and enjoy the Amazing Slide Experience.
20 Mar 2016

16.8.16

Voi deveni mamă pentru a doua oară

Ruxandra Ionita
Femeile gravide nu ar trebui sa citeasca carti despre sarcina si nastere. Timpul lor este prea pretios. Ele ar trebui mai degraba sa se uite la luna si sa cante copilului din uter. Sarcina este un proces care te invita sa te predai fortei nevazute a vietii. Un copil este ceva ce vei purta in tine timp de noua luni, in bratele tale timp de trei ani si in inima ta pana in ziua in care vei muri.

Acum două săptămâni am aflat că voi deveni mamă pentru a doua oară. Cumva, înainte de a face miraculosul test de sarcină am ştiut că rezultatul va fi pozitiv. Nu pot să descriu în cuvinte emoţiile şi sentimentele care m-au încercat în momentul în care am văzut cele două liniuţe pe testul de sarcină.  

Ne doream acest copil. Abia aşteptam să se întâmple minunea. Îmi doream un nou membru în familie, un ghemotoc de om care să ne însenineze existenţa. Eva mi-a spus de nenumărate ori că îşi doreşte un frăţior sau o surioară.

Îmi aduc aminte cum a fost momentul în care am aflat că am rămas însărcinată cu Eva. A fost...ireal, pentru că mi se adusese la cunoştinţă faptul că nu voi putea face copii. Sau că dacă voi vrea vreodată va trebui să fac tratamente deosebite care vor costa timp si bani.

Dar totuşi s-a întâmplat. Acum aproape 9 ani când am rămas însărcinată eram chiar eu un copil care aştepta un copil. Eram imatură, dar suficient de trecută prin greutăţile vieţii astfel încât m-am simţit pregătită să dau naştere unui copil deşi mi-am asumat faptul că îl voi creşte singură.

Toată lumea s-a împotrivit şi s-a răzvrătit contra mea, în afara bunicii, care m-a încurajat şi mi-a promis că îmi va fi alături. Şi a fost, până în ultimul moment.

Pe atunci am avut o sarcină extrem de grea. O sarcină toxică. 6 luni de zile n-am mâncat aproape nimic. Suportam doar apa si vreo doi sau trei biscuiti pe care îi mâncam doar ca să pot spune că am mâncat ceva. Vărsam tot. Mă târam ca un melc şi îmi doream să mor şi să scap de tot chinul.

Mi se făcea rău în transportul în comun în drum spre serviciu. În plină vară, leşinam când mi-era lumea mai dragă. Slăbeam în loc să mă îngraş ca alte femei gravide, pe care le invidiam pe ascuns că au burtă mare iar a mea nici nu se observa.

Singura persoană care mi-a mângâiat şi sărutat copilul încă de pe vremea când era în burtă a fost bunica. Dormeam la pranz lângă ea şi o surprindeam uneori mângâindu-mi burta şi vorbind cu fiinţa care creştea în interior. Naşterea a fost cumplită şi plină de momente în care am murit şi înviat de o mie de ori. Când moaşa mi-a spus că mă aşteaptă cu următorul, la câteva secunde după ce Eva respirase prima gură de aer, am avut o dorinţă deosebită de a-i scoate ochii. 

Cineva spunea că durerile se uită. Nu se uită, dar nu le mai simţi atât de intens. Devin amintire. Durerile fac loc bucuriilor care au puterea de a îţi umple viaţa.

De data asta îmi doresc să avem un băiat. Nu ştiu de ce, dar mereu mi-am dorit să am un băiat. Din fericire nu am greţuri, ameţeli, nu vărs şi pot mânca. Lucruri cu adevărat noi pentru mine. Îmi doresc să am o sarcină frumoasă. De data asta vreau să mă bucur de lucrurile de care nu m-am putut bucura acum 9 ani. 

Vreau să mă pot bucura de aceste luni de sarcină, vreau să fiu liniştită, să îmi pot satisface micile pofte, vreau să mă plimb, să mă odihnesc, să ascult muzică bună, să scriu şi să lucrez la desenele mele, vreau să o văd în continuare pe Eva entuziasmată de aşteptarea venirii pe lumea a fraţiorului şi pe soţ ţinându-mă în braţe şi mângâind fiinţa care creşte înăuntrul meu.

Acum avem 6 săptămâni. Weekendul acesta mergem să-i ascultăm bătăile inimii. Sper ca totul să descurgă normal. Sper ca totul să fie bine acum şi în lunile următoare.


15.8.16

Tara zapezilor - Yasunari Kawabata

Ruxandra Ionita

Țara zăpezilor este un roman clasic al literaturii japoneze moderne și a figurat printre cele trei opere citate de juriu în 1968, când lui Yasunari Kawabata i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură. Inițial o povestire publicată într-o revistă literară în 1935, romanul și-a căpătat forma definitivă abia în 1948.

Shimamura are obiceiul de a se retrage iarna într-o micuță stațiune montană, lăsând în urmă agitația capitalei și viața de familie. Aici, în „țara zăpezilor“, o întâlnește pe tânăra gheișă Komako, a cărei franchețe deconcertantă este pe punctul de a-i tulbura bărbatului echilibrul. Oscilând între afecțiunea fățișă și necondiționată a gheișei și farmecul misterios al tăcutei Yoko, al cărei chip îl deslușește fugar, Shimamura este mereu un om al inacțiunii, iar pasivitatea lui o condamnă pe Komako să rămână prinsă fără scăpare în păienjenișul relațiilor și obligațiilor din țara zăpezilor.


Parca e dragoste si parca nu e. Sau nu-i vine lui sa creada ca ea s-a indragostit de el. O vede rosind, o aude cantand, descopera ca scrie jurnal. Si, cu o lentoare care tine de propria dificultate de a se indragosti, barbatul venit din Tokio in ”tara zapezilor” descopera ce se ascunde sub fardul gros care ascunde fata si sufletul gheisei. Pentru ca, intr-adevar, fata e gheisa. De aceea dragostea dintre ei are alte semne, alte reguli, alte dureri. Cartea are acea melancolie de 24 de carate pe care o au marii scriitori japonezi. Senzitivitate, dragoste si... zapada. Sfatul criticului: Cartea e pur si simplu frumoasa. Bucurati-va de delicatetea ei, tot mai rar intalnita astazi.

„Oglinda și nălucile din ea se mișcau una-ntr-alta, ca într-un film. Personajele nu aveau legătură cu decorul. Purtau în ele o transparență fugară, într-un peisaj care era doar o întunecare încețoșată de seară. Ambele, topite și amestecate, schițau o lume părelnică de umbre. Atunci luci în ochiul fetei o luminiță venită de departe, din câmpie, iar Shimamura se înfioră de atâta frumusețe […] se pomeni gândind în sinea lui că perindarea priveliștilor din oglindă și fluviul timpului care curgea pe lângă el erau lucruri foarte asemănătoare”.

„Își spunea că firul de cânepă, subțire, dar aspru, putea fi tors și țesut numai în umezeala zăpezii și numai în anotimpul friguros și întunecat, pentru a fi apoi purtat în miez de vară fierbinte, să împrospăteze și să răcorească pielea. […] Komako era la fel: îl înconjura pe Shimamura cu dragostea ei ferbinte, și totuși în miezul ființei ei se ghicea ceva rece”.

11.8.16

Dumnezeu mi-a dat minte destulă, încât să mă descopăr pe mine în tine

Ruxandra Ionita
Să  scrii e o artă. Să transmiţi e un talent. Să iubeşti e o armonie. Să fii capabil să oferi e o bucurie. Sunt clipe în care aş arunca sensurile pe care lumea să le prindă din mers. Încerc să mă fac înţeleasă prin scris. Sunt un om mic într-o lume mare. Renunţ la încăpăţânări şi idei care despart în loc să unească. Continui să învăţ din tot ce mă doare. Mă simt puternică, dar slabă în acelaşi timp, chiar şi atunci când încerc să-mi ascund vulnerabilitatea.
Descopăr răbdare în omul de lângă mine. Şi-i mulţumesc şoptit pentru că mă acceptă aşa, grăbită, energică, entuziasmată, zâmbitoare şi iubitoare. Îi mulţumesc pentru faptul că îmi oferă acel echilibru de care am nevoie, şi pentru că în tot tumultul meu sufletesc, are abilitatea de a mă domoli, calma şi linişti.
Dumnezeu mi-a dat minte destulă, încât să mă descopăr pe mine în tine.

4.8.16

Când dăruieşti, primeşti mai mult decât dai

Ruxandra Ionita
Când iubim, întotdeauna ne străduim să devenim mai buni. Astfel, totul în jurul nostru devine mai bun. Nu te iubesc pentru că eşti perfect, te iubesc tocmai pentru că nu eşti. Aleg să stau alături de persoanele care mă iubesc în ciuda defectelor şi vulnerabilităţii mele. Aleg să stau alături de oamenii care înoată cu mine spre adâncimi. 

Viaţa este uneori ciudată. Noi suntem puţin ciudaţi. Ciudăţenile noastre sunt compatibile, căci creăm o conexiune pe care o numim dragoste. De iubit, iubesc din tot sufletul şi cu toată inima, iar pentru mine asta întotdeauna va fi de ajuns. Să fii iubit de cineva îţi dă putere, dar să iubeşti pe cineva îţi dă curaj. Iar atunci când iubeşti profund, găseşti întotdeauna ceva nou în persoana iubită.


Când dăruieşti, primeşti mai mult decât dai. 

te iubesc dimineaţa
te iubesc la amiaza
te iubesc seara
te iubesc noaptea
te iubesc în cerc
te iubesc în pătrat
te iubesc în dreptunghi
te iubesc în triunghi
te iubesc în unghi
te iubesc în linie dreaptă 
te iubesc în linie frântă
te iubesc în linie curbă
te iubesc te iubesc te iubesc
te iubesc în cerc
te iubesc în centrul cercului
te iubesc cu centru cu tot cu
punct

1.8.16

Helene Gremillon - Confidentul (Recenzie)

Ruxandra Ionita
Un adevărat fenomen editorial, romanul de debut al scriitoarei franceze Hélène Grémillon a 
devenit bestseller imediat după apariţie, în 2010, fiind tradus până în prezent în 27 de ţări. Confidentul a fost încununat în Franţa cu numeroase premii, printre care Lauriers Verts de la Forêt des Livres – Prix du Premier Roman (2010), Prix Palissy (2011), Prix 

După tragicul accident în care-şi pierde mama, tânăra editoare Camille Werner descoperă printre misivele previzibile un plic ciudat. În el, o scrisoare de câteva pagini, relatând întâmplări din copilăria unor necunoscuţi. O eroare a poştei, sau poate o scăpare a expeditorului anonim, crede Camille. Dar primul plic e doar începutul unui şir de scrisori care, filă cu filă, deapănă povestea a două iubiri imposibile şi a nenumărate vieţi sfărâmate. 

Încetul cu încetul, Camille înţelege că teribila taină pe care vrea să i-o împărtăşească autorul anonim o priveşte chiar pe ea. În acest roman, care are suflul marilor istorisiri, Hélène Grémillon asociază pasiunea cu suspansul psihologic, într-un admirabil stil literar.

Ce mi-a plăcut:

Deşi întâmplările te poartă în trecut, totul este relatat într-un mod cursiv, astfel încât povestea să capete un sens. Personajele sunt simple dar în acelaşi timp atât de complexe. Scrisorile sunt scrise în cele mai mici detalii, astfel încât să poţi pune cap la cap fiecare piesă de puzzle. Este o carte în care se scrie despre obsesie, sacrificiu, dorinţa de posesie, răzbunare şi orgoliu nemăsurat dus la extrem.

Am cumpărat cartea acum câteva luni dar abia acum am citit-o. Şi mp bucur. O recomand cu toată căldura. O să vă placă. Iar finalul o să vă lase cu gura căscată.

Citate care mi-au plăcut:

Cei mai mulţi se îndrăgostesc de un om când îl văd, dar pe mine dragostea m-a înhăţat prin vicleşug. Am început prin a o iubi ca un copil, adică în prezenţa altora. Nu-mi trecea prin minte ideea întâlnirii în doi, nu ajunsesem la vârsta vorbelor meşteşugite. Iubeam de dragul de a iubi, nu de a fi iubit.

Nu ceilalţi ne provoacă cele mai mari decepţii, ci nepotrivirea dintre realitate şi năvalnicele porniri  ale imaginaţiei noastre.

În dragoste trebuie să nu ceri nimic, să nu te milogeşti pentru nimic. Să nu cauţi niciodată să fii iubită aşa cum ai vrea tu să te iubească oamenii. Nu asta e dragostea adevărată. Trebuie să accepţi că oamenii te iubesc în felul lor.

Confidenţele sunt o dovadă de dragoste sau de prietenie care trebuie mânuite cu îndemânare. Trebuie să lăsăm caracterele să se desăvârşească înainte să le cerem lucruri străine de ele. 

27.7.16

Când marea ne cheamă la ea...

Ruxandra Ionita
Valul este dorul mării de a săruta ţărmul. Iar dorul este un organ de cunoaştere a infinitului. Pentru a avea şi a păstra un dar, o bogăţie lăuntrică, un har, nu trebuie să fii conştient de ele. 

Scoica de mare este o ureche care nu aude, dar care păstrează în sine, cât dăinuieşte, murmurul mării. Poate că murmurul mării ar înceta dacă aceasta ar începe să-l audă. De ce iubim marea? Pentru că marea are forţa de a ne duce cu gandul la lucruri despre care ne place să ne gândim. 

Abia aşteptam să văd marea. Să simt mirosul brizei, al apei, al nisipului care este îmbibat de spuma valurilor. Ăsta este unul dintre motivele pentru care îmi place atât de mult vara. Pentru că ai timp de căzut pe gânduri în buza mării, ai timp de stat la plajă, colorat desene pentru adulţi, citit cărţi, mâncat gogoşi şi făcut baie când soarele îţi arde fiecare centimetru de piele. 

Ai timp să te joci cu mingea în apă, să înoţi şi să calci apa, ai timp să vezi răsăritul dacă te trezeşti în fiecare dimineaţă la 5.

Îmi place marea când o vedem împreună, pentru că fiecare o percepem diferit. Îmi place marea pentru că mă regăsesc cumva acolo, şi mă reechilibrez. Îmi place marea pentru că mă ajută să adun amintiri pe care le răsfoiesc întotdeauna cu drag!






11.7.16

Durerea de azi, mâine va fi tristeţe

Ruxandra Ionita
Am mai spus şi cu alte ocazii că de când eram mică mi-au plăcut cuvintele. Mi-am dat seama pe măsură ce am tot înaintat în vârstă, că ele au o capacitate surprinzătoare de a transmite. Poţi da cuvintelor forma dorită. Poţi trimite către o fiinţă un potop de cuvinte care să încălzească şi să protejeze acel suflet. E ca un fel de înveliş care acoperă o inimă şi o face să tresară.
Mi-au plăcut şi m-au fascinat dintotdeauna cuvintele calde, blânde, frumoase. Pentru că am simţit pe pielea mea cum acestea au puterea de a te binedispune, de a te face să radiezi, de a te umple de iubire şi recunoaştere.
În acelaşi timp, există cuvinte care dor. Cuvinte care se îndreaptă spre tine cu o năvală care te buimăceşte. Sunt acele cuvinte tăioase, dure, necioplite, fără o formă anume, care parcă îţi taie în carne vie. Care te lovesc şi te ustură precum o palmă primită fără să înţelegi motivul. Sunt cuvinte care nu se mai pot lua înapoi. Chiar dacă, poate, oamenii le regretă.
Sunt cuvinte care rămân acolo, vii, pregnante, de neclintit. Îţi abaţi gândul de la ele, dar revin cu o repeziciune care te înspăimântă. Şi te doare pe dinăuntru. Simţi cum sângerezi dar n-ai pansament, căci pansamentul este gestul şi fapta. În exterior totul pare să aibă un echilibru, dar în interior se clădesc ruine.
Durerea nu este durere.
E suferinţă sufletească.
Te lasă fără putere,
Te uscă, te face iască.
Durerea fără de lacrimi sângerează în interiorul nostru. Lacrimile nu sunt teatru, sunt sentiment. Există o oarecare uşurare în plâns, durerea este satisfăcută şi îndepărtată de lacrimi.
Durerea de azi, mâine va fi tristeţe.

7.7.16

Omul cel mai iubit reprezintă superlativul absolut al unei vieţi

Ruxandra Ionita
Lanţurile nu ţin un cuplu împreună. Sunt fire, sutele de fire subţiri care cos oamenii împreună pentru ani de zile. Omul iubit este acel care merge prin furtună alături de tine. El nu te va lăsa niciodată să îngenunchezi, dar nici să te înalţi mai presus decât trebuie. Este acea persoană alături de care poţi să stai fără a avea nimic de spus, simţindu-te în acelaşi timp bine în tăcere.


Este cineva care îţi trece cu vederea eşecurile şi îţi tolerează succesul. Este omul cu care petreci cele mai dulci ore din zi, este omul sincer care nu trădează adevărul, omul discret care nu inoportunează niciodată.

Omul cel mai iubit reprezintă superlativul absolut al unei vieţi. Oricâtă pasiune ar exista între un bărbat şi-o femeie, judecata îşi situează la un moment dat partenerul numai pe verticală. Nu-ţi poţi închipui cum se şterg din tine senzaţiile... E de necrezut cum uită trupul. Ceea ce-ţi rămâne dintr-un om e ceea ce-l abstrage din animalitate: gândirea lui, cuvintele, gesturile. Orizontalitatea erotică este cel mai perisabil element al unei legături. Ai să vezi într-o zi că numai spiritualitatea rămâne într-o iubire. (Ileana Vulpeascu)

Cel mai frumos lucru într-un bărbat viril este un element feminin; cel mai frumos lucru într-o femeie feminină, este un element masculin.

Fără îndoială că femeia are o fineţe intelectuală prin care ea întrece pe bărbat. Un bărbat niciodată n-are să ghicească cu atâta siguranţă şi repeziciune, într-un moment dat, ceea ce se petrece în sufletul altui om, mai ales în sufletul femeii. E greu s-ascunzi ceea ce simţi şi ce gândeşti în faţa unei femei, mai ales atunci când ea e interesată în cauză. Un bărbat, din acest punct de vedere, e dezarmat. Parcă ar fi de sticlă. Pe când femeia, pentru el rămâne veşnic o enigmă - de aici reputaţia femeii de mister indescifrabil.

Într-o relaţie profundă, nu mai există vreun hotar între tine şi cealaltă persoană. Tu eşti ea şi ea este tu. Suferinţa ta este suferinţa acesteia. Înţelegerea de către tine a propriei tale suferinţe ajută pe cel iubit să sufere mai puţin. Suferinţa şi fericirea nu mai sunt lucruri separate. Ceea ce i se întâmplă persoanei iubite ţi se întâmplă şi ţie. Ceea ce ţi se întâmplă ţie i se întâmplă şi celui iubit...

Într-o bună zi, ai să-nţelegi, că omul cel mai iubit reprezintă superlativul absolut al unei vieţi.

6.7.16

Mara Dyer. Începutul

Ruxandra Ionita
Anul ăsta am cumpărat multe cărţi. Mai am destule de citit. Mă aşteaptă cuminţi în bibliotecă. Atunci când am văzut cartea asta, nu am fost prea impresionată de subiect, dar mi s-a părut interesant. Mi-a plăcut coperta. Dacă nu îmi place coperta cărţii, de regulă nu cumpăr cartea. Pare o tâmpenie, dar ăsta mi-e obiceiul. Cartea mi s-a părut neaşteptat de bună. Chiar te prinde. E scrisă bine şi te cam ţine cu sufletul la gură, dornic să afli continuarea.
Mara se trezeste intr-o buna zi la spital, fara sa stie de ce se afla acolo si ce anume i s-a intamplat. Amintirile ii revin treptat si dureros, stie ca a avut un accident ingrozitor, in care prietenii ei au murit, dar ea a scapat aproape fara nicio zgarietura. Desi familia ei hotaraste sa inceapa o viata noua in Florida, amintirile o asalteaza pe Mara, provocandu-i episoade psihotice. In acest amestec straniu de nebunie si realitate, Noah, cel mai frumos baiat pe care l-a vazut vreodata, pare sa se fi indragostit de ea. Cat din aventurile Marei Dyer sunt vis si cat sunt adevar? E doar o adolescenta care sufera de sindrom post-traumatic sau exista ceva mai misterios in spatele inchipuirilor ei?
Gasim in trilogia lui Michelle Hodkin ecouri din Carrie a lui Stephen King. Scris din perspectiva Marei, primul volum al trilogiei alterneaza ingenios perspectivele. Trecerile de la lucruri cotidiene la cosmar si halucinatie sunt neasteptate, dar se produc firesc si-ti dau fiori. - Los Angeles Times
Felul in care Hodkin exploateaza ambiguitatea sporeste suspansul, aprofundand nu doar posibilitatile psihologice, ci si artificiile narative. E o poveste realista despre nebunie, o poveste fantastica sau una politista? - Kirkus Reviews
Talentul si inteligenta lui Michelle Hodkin sunt evidente – de la descrierile infricosatoare la scenele romantice. N-am mai citit asa ceva. - Veronica Roth
Michelle Hodkin a crescut in Florida, a mers la colegiu in New York si a studiat dreptul la Michigan inainte de a scrie primul sau roman, Mara Dyer. Inceputul, in 2011. A fost YALSA Reader’s Choice, iar volumul urmator, Mara Dyer. Transformarea, a intrat direct pe lista de bestseller New York Times.
Cartile din trilogia Mara Dyer au fost publicate in cincisprezece tari.
S-a intamplat fulgerator – eram in avion, veneam de la ceremonia de absolvire a fratelui meu si am inceput sa scriu, pur si simplu – astazi eram avocat si maine eram deja scriitoare. -Michelle Hodkin
Loveam caldaramul cu talpile si-mi doream sa pot sterge surasul de pe fata gunoiului aluia. Si, pe masura ce gandul imi incoltea, am vazut cu ochii mintii. Capatana toparlanului scobita, cu o gaura cascata si flasca in tampla. Un nor gros de muste care sa-i acopere gura. Sangele care pata tarana nisipoasa de langa mormanul de lemne, adunandu-se intr-o balta intunecata in jurul trupului barbatului. Merita sa moara.

5.7.16

Oamenii pun cel mai mare preţ pe bani

Ruxandra Ionita
Mi se pare trist sau chiar descurajant faptul că din ce în ce mai mult oamenii pun cel mai mare preţ pe bani. Foloasele materiale primează. Au întâietate. Sunt acolo, undeva în top şi se menţin cu îndârjire. Mi se pare trist că oamenii sunt nedrepţi cu alţi oameni, doar pentru a mai câştiga ceva. Doar pentru a mai obţine o sumă în plus.
Când vezi că toate eforturile tale depuse cu atâta muncă şi sacrificiu sunt efectiv aruncate la gunoi, n-ai cum să nu te simţi descurajat. Când vezi cum sistemul de valori se estompează pe zi ce trece şi când vezi atâtea nedreptate, atâta răutate, atâta sete de bani, parcă te întrebi care ţi-e rostul într-o lume dominată de dorinţa permanentă de a a avea cât mai mult.
Cred că oamenii au uitat că banii sunt necesari pentru a trăi într-un mod decent. Cred că au uitat că sentimentele sunt mai presus de nişte hârtii care aşa cum vin, tot aşa pleacă. Cred că oamenii au uitat că o îmbrăţisare, o vorbă bună, un gest frumos, valorează mai mult decât toţi banii din lume. 
Lumea asta, dar mai ales ţara asta, mi se pare prea coruptă. Nu mai există corectitudine. Nu mai există suflete care să creadă în principiile şi valorile lor. Ceea ce mi se pare foarte trist.

21.6.16

Zona sinistra - Adam Bodor

Ruxandra Ionita
M-a tentat să închid cartea aşa cum am deschis-o. Mi-am învins însă acest impuls şi am descoperit povestea unui bărbat căruia scriitorul i-a alocat un nume provizoriu şi un statut identic, de provizorat, într-o zonă de graniţă strict controlată, unde el a venit să-şi caute fiul adoptiv deportat, Bela Bundasian. Andrej Bodor – da, autorul i-a dat numele său de familie – este personajul principal. Ni se spune clar de la început că acesta nu e numele lui, ci unul împrumutat, fiindcă adevărata identitate i s-a pierdut odată cu actele uitate sub şaua bicicletei, la intrarea în Sinistra.
Andrej se supune, lucru esenţial supravieţuirii în Sinistra. Şi în comunism. Face exact ce i se spune, nu pune întrebări, acceptă orice slujbă, inclusiv pe aceea de paznic de cadavre la morgă, şi orice misiune, chiar dacă se finalizează cu victime. Totul justificat, vei crede, de faptul că TREBUIE să rămână în zonă pentru a da de urma fiului său şi pentru a găsi o cale de a-l scoate de acolo. De aceea, când îl găseşte, dar Bela îl trimite scurt la plimbare, refuzându-i ajutorul, devine de neînţeles de ce Andrej e lipsit de reacţie (şi parcă şi de sentimente!). A fost doar un simţ al datoriei, datorie care s-a stins cu un cuvânt din partea tânărului? Hm…
Puţine sunt întâlnirile lui Andrej cu Bela, mai numeroase sunt cele cu amicii de pahar, cu care împarte un… sinistru spirt denaturat, sau cu femeile, două la număr, care-l primesc în aşternuturile lor. Cu cea de-a treia femeie din viaţa lui în Sinistra, Izolda “Coca” Mavrodin, nu se culcă; de ea ascultă. Ea este noul comandant al vânătorilor de munte din satul Dobrin, şefa lui sau, mai bine zis, Dumnezeul lui, pentru că dispune de el cum doreşte şi nu trece mult până să-ţi dai seama că, la câţi a făcut să dispară de pe faţa pământului această Coca, despre care scriitorul spune că “miroase a gândaci pisaţi”, faptul că Andrej e încă în zonă şi mai ales în viaţă poate fi un simplu capriciu…
Locuitorii Sinistrei poartă plăcuţe cu numele lor la gât şi la glezne. Chipurile, ca să fie mai uşor de identificat dacă mor prin munţi şi nu sunt găsiţi repede. Şi mulţi împart acelaşi nume de familie, fără ca scriitorul să-i lege prin vreun grad de rudenie: Nikifor Tescovina, responsabilul cantinei, şi Toni Tescovina, cel căruia Andrej îi predă ştafeta la morgă după ce Coca Mavrodin îi schimbă (din nou) ocupaţia, frizerul Vili Dunka şi piticul Gabriel Dunka, fabricant de sticla mată pentru ferestre, legistul Titus Tomoioaga şi fotograful Valentin Tomoioaga… Greşit sau nu, am asimilat această repetiţie cu uniforma. Numele-uniformă – ce ar fi mai potrivit decât asta pentru a reda depersonalizarea specifică perioadei comuniste?
Cu personajele astfel (voit) şterse, cel mai bine se conturează în carte chiar Sinistra, zona imaginată de Adam Bodor undeva la graniţa României cu Ucraina. Un ţinut aspru, îngheţat, apăsător, în care locuitorii par dezumanizaţi şi prizonieri. Un loc întunecos, ca o pasăre mare şi neagră, care-şi întinde aripile asupra ta şi te înghite.
Recenzie facuta de Ana. A trebuit sa citesc aceasta carte pentru facultate. Nu mi-a placut deloc. Titlul cartii e bun. Este o carte extrem de sinistra. A mai citit-o cineva?

29.12.15

2015 - cu bune şi cu rele

Ruxandra Ionita
În fiecare sfârşit de an am scris despre lucrurile bune sau mai putin bune petrecute în anul ce se pregăteşte să se încheie. M-am gândit că nu ar fi rău să o fac şi acum. Nu a fost un an extraordinar, ba chiar pot spune că a fost un an care a adus mult stres, griji, probleme şi multe frământări. Dar acum voi încerca să scot la iveală lucrurile frumoase petrecute în acest an.
Ne-am unit destinele în luna februarie. Am adunat familia şi prietenii laolaltă şi i-am avut drept martori ai fericirii noastre în momentul în care ne-am jurat că ne vom fi alături pentru tot restul vieţii.
Am simţit cu adevărat ce înseamnă să ai o familie, să ştii că te poţi baza pe omul de lângă tine, am trăit cu iubire şi căldură în suflet.
Mi-am făcut prieteni noi şi am asistat la plecarea altora din viaţa mea. Mi-am dat seama că nu pot fi compatibilă cu orice fiinţă îmi trece pragul inimii. Diferenţele de opinii, atitudine, principii, întotdeauna îşi spun cuvântul.
În momentele de linişte am scris la cartea pe care mă pregătesc să o public.
Am citit în jur de 50 de cărţi şi-mi pare rău că n-am notat numele tuturor cărţilor. Pe atunci nu aflasem de existenţa site-ului Goodreads.
Am trăit cu emoţie prima zi de şcoală a fiicei mele. Abia atunci am realizat cât de mult şi cât de repede a crescut! Învăţăm zilnic cum să numărăm secundele, minutele, orele, zilele, anii, dar nimeni nu ne explică exact cât valorează o clipă.
Am participat la o conferinţă organizată de Dl Psiholog Radu Leca, unde am vorbit cu emoţie despre blogul meu şi despre importanţa scrisului în viaţa mea.
Am văzut cum e să ai o restanţă la facultate şi cum e să-ţi rozi unghiile de emoţie.
Am învăţat să ascult cu inima. Să am răbdare. Să cred în mine. În noi. În toate lucrurile ce se pot realiza atunci când crezi cu adevărat în ele. Am fost fericită şi am trăit intens. M-am consumat pentru lucruri minore şi m-am umplut cu energia lucrurilor pozitive.
Fericirea, împlinirea, pacea sufletească şi succesul sunt cele mai importante comori umane şi sunt disponibile pentru toţi. 

21.12.15

Moş Crăciun, cât eşti de bun?

Ruxandra Ionita

ştii, am cam abandonat blogul. nu într-un mod voit. nu prea mai am timp de petrecut la calculator. şi parcă nu mai am nici răbdare. când apuc, citesc alte bloguri, dar pe al meu încă bate vântul. 
am uitat şi de cuvintele din tabelul lui Eddie. scriu acum, considerând că niciodată nu este prea târziu. nu simt nici miros de Crăciun, nici entuziasm de sărbătoare. nu vreau frig, deci nu aştept nici zăpada. 
săptămâna trecută, la serbarea Evei, l-am văzut pe Moş. de data asta l-am văzut aşa cum ţi-l imaginezi în poveşti. aşa cum îl percepeam atunci când ne aşezam în poala bunicilor, şi absorbeam fiecare cuvânt de poveste, simţind flacăra care ne înteţea fiecare vis şi fiecare dorinţă.
dacă noi, părinţii, am fost absorbiţi, ce să mai spun de copii! am observat îndeaproape un moş gârbovit de ani, cu o bărbă atent îngrijită, cărând un sac de cadouri şi aşteptând să comunice cu acei copii care pentru el învăţaseră o poezie.
l-am văzut privind un brad verde, împodobit cu globuri şi dorinţe. l-am ascultat povestind despre artificii şi reni. a cântat o melodie care a încălzit sufletele tuturor. am văzut pe creştetul fiecărei fetiţe câte o coroniţă. toate au încercat să placă moşului. iar el le-a ascultat cu atenţie dorinţele, oferindu-le cu emoţie câte un cadou. băieţii au fost curioşi şi entuziasmaţi. dar parcă mai rezervaţi. 
în perioada asta toată lumea se gândeşte sau priveşte câte o stea, se simte miros de cozonac şi iz de vin fiert.
n-o să înşir aici dorinţe. nu vreau lucruri materiale. vreau doar sănătate, iubire şi linişte. şi asta vă doresc şi vouă.

14.12.15

Ninsoarea acoperă, nu vindecă rănile pământului

Ruxandra Ionita
uneori mă simt invincibilă. puternică. capabilă să înfăptuiesc multe. mă privesc dimineaţa în oglindă şi-mi spun că am suficientă energie şi dorinţă pentru a realiza tot ce îmi propun. nu mi-a lipsit niciodată ambiţia. am avut câteodată senzaţia că pot schimba lumea. sau că pot salva planeta. ori pinguinii.
e suficient ca cineva să îmi îmi spună un lucru dur, o insultă, o remarcă răutăcioasă sau o ironie acră, şi mă fac mică. îmi simt sufletul precum un ac de gămălie. cât un punct. atât de mic. 
nu trec cu vederea răutăţile oamenilor. tac, îi ascult, îi observ, şi simt cum mă rup pe dinăuntru. aşa, bucată cu bucată. mi-am propus ca de acum în colo, cel puţin o vreme, să las să se aştearnă liniştea. ori tăcerea. apoi voi putea spune că m-am vindecat. de răutatea lumii.
dar rănile nu se vindecă. rămân. le porţi cu tine, oriunde te-ar duce viaţa. în timp, mintea, pentru a rămâne sănătoasă, le acoperă cu cicatrici, iar durerea scade în intensitate, dar nu dispare niciodată.
această viaţă este o bătălie continuă şi filozofia este singurul bandaj care poate fi pus pe rănile căpătate din toate părţile: nu vindecă, dar ameliorează, iar aceasta înseamnă mult.
nu este vorba că iubirea ar îndepărta răul, ci că toate percepţiile referitoare la rău se estompează în prezenţa iubirii. toate rănile şi durerile se dizolvă în îmbrăţişarea iubirii. şi, în cele din urmă, este ca şi când rănile n-ar fi existat niciodată. puteţi doar să spuneţi că a fost un vis despre abuzuri, un vis din care v-aţi trezit într-un mod minunat.
cuvintele dureroase care vin din partea celor pe care îi iubim sunt lucruri pline de amărăciune. nu respectă niciun fel de reguli. nu sunt ca durerile sau rănile, ci mai mult ca nişte crăpături în piele ce nu se vindecă pentru că nu e destul material.
şi mă mai închid puţin in mine...un ceas...o vreme...un timp...

4.12.15

Sex şi căsătorie, ori sex sau căsătorie?

Ruxandra Ionita
A venit momentul să vorbesc despre căsătorie. Cu ocazia asta bifez un articol ce se cerea a fi scris şi particip la un concurs despre care am aflat de pe pagina Adinei. It's all about sexhibition.
Acum câţiva ani eram sceptică în privinţa căsătoriei. Pentru că observam de la distanţă oamenii din jurul meu, care se raportau la diverse lucruri, ce nu închegau relaţia de cuplu, ba mai mult, aveau toate şansele să o destrame.  Totul se transforma într-o monotonie mută, iar partenerii se depărtau vizibil, ajungând să aibă preocupări diferite şi prea puţine lucruri în comun.
O soţie ideală poate fi orice femeie care şi-a găsit un soţ ideal.
De fapt, anii de mijloc ai unei căsătorii sunt cei mai critici şi importanţi. În primii ani soţii se doresc, iar în anii târzii au nevoie unul de celălalt. 
Căsătoria este, în primul rând, un pat comun. În acelaşi timp, îmi dau seama că prejudecăţile pot afecta foarte mult relaţiile intime şi armonioase în viaţa de cuplu. Sufletul fără prejudecăţi face paşi mari către linişte. Pentru că prejudecăţile deformează întotdeauna gândurile, sentimentele şi opiniile oamenilor.
Am auzit şi chiar mi s-au povestit situaţii în care bărbatul ridică anumite bariere.  Face dragoste cu soţia lui rar sau când îşi aduce aminte, astfel încât să nu stârnească suspiciuni sau să nu sădească în ea sentimentul acela urât care denotă neglijenţă sau nepăsare.
Pentru unii, a face dragoste este un ritual, o contopire a două suflete, un transfer de emoţii şi sentimente, iar pentru alţii este un mecanism deprins de-a lungul anilor. Doi oameni care se iubesc, doi oameni care împart atât lucrurile bune cât şi pe cele mai puţin bune, ar trebui să se implice la fel de mult şi în viaţa sexuală, lăsând deoparte orice prejudecată. 
Sexul este o flacără care poate arde dacă nu este controlată dar dacă este folosită potrivit, va aprinde torţa eternităţii. Prefer să vorbesc despre sex şi căsătorie, nu despre sex sau căsătorie. Mi se pare că cele două se îmbină perfect atât timp cât fac parte din acelaşi întreg. 
Sexul fără dragoste este doar împerechere. Dragostea fără sex este doar filosofie. Îmi place şi mă atrage într-un mod straniu filosofia făcută din dragoste. Parcă are alt gust şi poate fi împărtăşită mai frumos.
Femeile au nevoie de atenţie. Au nevoie să ştie şi să simtă că sunt iubite. Vor gesturi, mângâieri, cuvinte, dragoste, sex. Vor totul sau nimic. Într-un bărbat se aşterne tăcerea, în ochiul femeii disperarea, dar amândoi căută flămânzi mângâierea.
Iubesc acel ceva pe care cuvintele nu îl destăinuie, misterul adâncit, încolăcit în șubreda spinare. O litanie ți-aș îngâna totuși pe trupul înfocat. Ne topim trupurile în miezul narcotic al nopții. Mâinile tale au lăsat amprente grele, semne volubile trasate printre degete. Buze evadate din colțuri de iad, infernală savoare a poeziei carnale.
Acest articol participă la campania de pe Ebloguri.ro
Sex şi căsătorie, ori sex sau căsătorie?


2.12.15

Oamenii lasă poezii nescrise în mine

Ruxandra Ionita
Răutatea lumii e dezolantă. Şi parcă uneori te trage în jos. Dar lumea lor nu e şi lumea mea. Lumea e a mea, în raport cu mine însămi. Eu nu mă ascund după planuri de termen lung. Caut sensurile mici căci cele mult prea mari mă copleşesc şi-mi strâng inima. Parc-ar vrea să-mi curgă o lacrimă la gândul că oamenii sunt incapabili să fie mai buni.
În tine îmi găsesc în fiecare zi echilibrul. Puterea gândului e fabuloasă. Nu mă tem, sau am încetat să o mai fac. Mi se mai spune câteodată că sunt o ciudată, încât e posibil să încep să cred asta. Sunt impulsivă. Rareori calmă. De multe ori vulcanică. Pentru că îmi curge pasiunea prin vene. O folosesc în tot ceea ce fac. Eu am emoţii, şi căderi, şi ridicări.
De când ai apărut în viaţa mea, m-am lipit de tine, pur şi simplu. M-am îndrăgostit de toate lucrurile pe care le facem împreună şi care formează un ''noi''. Cred în timpul infinit al iubirii. Şi-n senzaţia de siguranţă pe care mi-o oferi. Acel ''te iubesc'' mi-a lipsit de când exist. Când îl simt rostit se produce-n mine o adevărată exaltare sufletească, şi uit să mai respir, între două bătăi de inimă.
Sunt în perioada în care am nevoie de oameni. Să mă iubească, ocrotească, protejeze, îmbrățișeze. Uneori sunt fragilă și gata să mă frâng la fiecare adiere. Am nevoie să rămâi. Pentru totdeauna.

Oamenii lasă poezii nescrise în mine

Coprights @ 2016, Blogger Templates Designed By Templateism | Templatelib | Distributed By Blogger Templates