Un produs Blogger.

Singurătatea sau naufragiul personal

by - miercuri, martie 01, 2017

Singurătatea este resimţită în mod diferit de fiecare dintre noi. Pentru unii, ea se prezintă ca o absenţă, ca o lipsă „a ceva” sau „a cuiva”. Pentru alţii, dimpotrivă, semnifică un mod de existenţă firesc, fără prea multe „complicaţii”. De aceea, sentimentul singurătăţii trebuie înţeles numai raportându-l la dimensiunea interioară şi subiectivă, individuală şi personală a existenţei umane.
Există multe situaţii în care oamenii se pot simţi singuri. Un copil abandonat de părinţi se poate simţi „dat la o parte”, izolat. Şi un adolescent „neînţeles” de cei din jurul său se poate simţi însingurat. Un om matur se poate simţi pustiit de singurătate atunci când îşi pierde partenerul de viaţă sau cel mai bun prieten. Te poţi simţi singur nu numai în clipele în care nu ai cu cine să-ţi împărtăşeşti durerile şi necazurile, ci şi atunci când nu ai cu cine savura bucuriile şi realizările proprii.
Te poate copleşi singurătatea în faţa unui eveniment neprevăzut sau poate în clipa în care îţi dai seama că un vis s-a spulberat şi nu se va mai împlini niciodată. Există şi singurătatea din faţa morţii, ca ultimă expresie a neputinţei de a interacţiona cu cei care rămân în urmă. Uneori auzim spunându-se despre cineva: …„l-a ucis singurătatea”. Şi aproape că nu putem să nu ne întrebăm imediat: „oare cum este posibil să moară cineva de singurătate când sunt atâtea suflete în jur?!”. Şi totuşi este posibil!
Oamenii pot deveni singuri pentru că nu prea au timp (sau nu şi-l rezervă) să comunice cu cei din jurul lor. Apoi, ei se pot trezi singuri pentru că aşteptările pe care le au faţă de ceilalţi ating un nivel din ce în ce mai ridicat. Este vorba şi despre cei mai tot timpul suspicioşi şi temători că s-ar putea înşela în privinţa caracterului potenţialilor parteneri de comunicare (ei se tem să nu rămână dezamăgiţi). Există şi persoane condamnate la singurătate pentru că sunt timide sau pentru că suferă de fobie socială.
Nu există un remediu universal pentru „boala” singurătăţii. Unii „trăiesc”, „simt,” „respiră”, adăpostiţi în spatele monitorului unui computer, alţii îşi cumpără un căţel sau o pisicuţă. De fapt, contează numai şi numai dorinţa fiecăruia în parte de a nu se lăsa pradă izolării şi neputinţei de a schimba ceva la un moment dat în existenţa sa de zi cu zi. Poate aţi văzut cândva, pe o uliţă a vreunui sat, bătrânei care stau şi privesc din spatele porţii zeci de minute în şir, în fiecare zi.
Ei preferă să nu meargă (şi să deranjeze) în vizită la vecini sau la rude, ci, pur şi simplu, doresc să stea liniştiţi şi să privească în jur; din când în când zâmbesc şi dau bineţe şi chiar se întâmplă să întreţină un dialog, dacă trecătorului îi face plăcere să zăbovească puţin din drum. Poate părea că bătrânii îşi pierd vremea de pomană… De fapt, aceşti oameni dovedesc o anume înţelepciune, cea de a socializa cu ceilalţi într-un mod simplu şi reconfortant. A privi în jur şi chiar a zâmbi cuiva este un început promiţător pentru cineva care se simte singur.
După 4 anide liniste, regasire, timp petrecut cu mine, îmi dau seama că nu mai vreau să fiu singură.

You May Also Like

0 comentarii

Trimite-mi un gand